Împărtășește-ți feedback-ul + adnotări deschise. Numărul curent de adnotări de pe această pagină este calculat.
O mananca fructe bat (Artibeus watsonii). Imagine de credit: Stephen Rossiter (CC BY 4.0)
Liliecii sunt renumite pentru utilizarea lor de audiere pentru a explora mediul lor, încă mai puțini oameni sunt conștienți de faptul că aceste mamifere au ambele noapte bună și vederea la lumina zilei., Unii lilieci pot vedea chiar și în culori datorită a două proteine sensibile la lumină din spatele ochilor: S-opsin care detectează lumina albastră și ultravioletă și L-opsin care detectează lumina verde și roșie. Multe specii de lilieci, cu toate acestea, lipsesc una dintre aceste proteine și nu pot distinge nicio culoare; cu alte cuvinte, sunt complet orbi.unele specii de lilieci găsite în America Centrală și de Sud și-au pierdut în mod independent Capacitatea de a vedea lumina albastră-ultravioletă și, astfel, și-au pierdut viziunea de culoare., Acești lilieci au diverse diete – de la insecte la fructe și chiar sânge – și posibilitatea de a distinge culoarea poate oferi un avantaj în multe dintre activitățile lor, inclusiv vânătoarea sau căutarea hranei. Prin urmare, genele de viziune din aceste lilieci oferă oamenilor de știință posibilitatea de a explora modul în care o trăsătură aparent importantă poate fi pierdută la nivel molecular.Sadier, Davies și colab. acum raportați că S-opsin a fost pierdut de mai mult de o duzină de ori în timpul istoriei evolutive a acestor lilieci din America Centrală și de Sud., Analiza a folosit probe din 55 de specii, inclusiv animale capturate din sălbăticie și exemplare din muzee. Ca și în cazul altor proteine, instrucțiunile codificate în secvența genică pentru S opsin trebuie copiate într-o moleculă de ARN înainte de a putea fi traduse în proteine. Așa cum era de așteptat, S-opsin a fost pierdut de mai multe ori din cauza modificărilor secvenței genetice care au perturbat formarea proteinei., Cu toate acestea, în mai multe puncte din istoria evolutivă a acestor lilieci, au avut loc modificări suplimentare care au afectat producerea ARN-ului sau a proteinei, fără o schimbare evidentă a genei în sine. Această constatare sugerează că alte studii care se bazează exclusiv pe ADN pentru a înțelege evoluția pot subestima cât de des se pot pierde trăsăturile. Prin captarea „evoluției în acțiune”, aceste rezultate oferă, de asemenea, o imagine mai completă a țintelor moleculare ale evoluției într-un set divers de lilieci.